Minciuni pe canapea – Lui Ernest îi plăcea la nebunie să fie psihoterapeut.Zi de zi pacienții îl invitau în cele mai intime încăperi ale vieții lor. Zi de zi, el le aducea alinare, își făcea griji din pricina lor, le ușura disperarea. Iar în schimb, primea admirație și prețuire. Pe rafturile pline de cărți minunate ale Târgului cărții am dat peste cartea care, de mult mi-a stârnit curiozitatea. Minciuni pe canapea este o incursiune în viața și mintea psihoterapeuților, o povestire plină de umor și dezvăluiri despre cei, pe care avem tendința de a-i crede, prin natura meseriei, super oameni. Descoperim că, de fapt, sunt la fel de vulnerabili și pasibili…

Era oare posibil să vezi frumuseţea prezentului atunci când ea pătrunde în viaţa ta? Sau e nevoie ca timpul să treacă, sau să pierzi ceva, sau, poate, să te doară, ca să-ţi dai seama? Este literă de lege ca, de fiecare dată când intru pe Târgul Cărţii  să găsesc cărţi minunate care să îmi rămână în minte şi în inimă. Una dintre aceste cărţi este O vară în Long Island, o carte impresionantă, o lectură cameleonică, captivantă. Poţi crede că povestea este una amuzantă, uşoară. Facem cunoştinţă cu personajele şi, încet, încet le descoperim poveştile, pline de dramă, ascunse  sub masca hazului de necaz şi a lipsei de acceptare a trecutului. Quinn, Emma şi Mattie fetele…

“Moartea celor pe care îi iubeşti este mult mai rea decât propria noastră moarte şi da, toată dragostea este o formă de sinucidere, te distrugi pe tine, te predai, ucizi ceva în tine, de bunăvoie, dacă iubeşti cu adevărat.” Dublă identitate este o carte sfâşietoare de la început până la sfârşit. O carte a incertitudinilor, bănuielilor. O poveste în care doar trecutul reflectă momente de bucurie. Şi care s-au şters definitiv, de parcă nu au existat. O analiză psihologică a sentimentului de vină. Un amalgam de stări care ar putea înnebuni pe oricine. Copiii care îşi pierd părinţii se numesc orfani. Dar, cum se numesc părinţii care îşi pierd un copil?…

Iubire amară este prima mea întâlnire cu  scriitura Elenei Ferrante, una intensă, captivantă şi precum însuşi titlul o spune, amară. Am fost cucerită şi acaparată de stilul de a scriere al autoarei, direct până la brutalitate, cu o încărcătură emoţională puternică care m-a transpus direct în poveste şi pe străzile din Napoli, unde, Delia se reîntoarce pe urmele mamei sale, odată cu moartea acesteia. Este găsită înecată chiar  în ziua de naştere a Deliei. Reîntoarsă în oraşul copilăriei şi într-un trecut amar, Delia porneşte în căutarea răspunsurilor privind moartea mamei sale şi a propriei identităţi.   „Mama mea, care de ani de zile exista doar ca o obligație sâcâitoare, uneori ca…